Sub pătură era o cutie mică din lemn, legată cu o panglică roșie. M-am uitat la el, nedumerită, iar Călin a zâmbit ușor.

— Deschide-o, mi-a spus el, cu o voce blândă.

Am întins mâinile tremurânde și am desfăcut nodul. În interior era o pereche minusculă de botoșei albi, croșetați manual, și un bilet mic pe care scria: „Familia nu se naște doar din sânge. Se construiește din dragoste.”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. M-am uitat la el neîncrezătoare, dar în privirea lui nu era niciun strop de milă, doar căldură.

— Vreau să adoptăm, Ana, a spus el. Am vorbit deja cu mama. Știu că nu putem avea copii ai noștri, dar sunt atâția micuți care au nevoie de iubire. Eu vreau să fiu tatăl lor, iar tu… tu ești cea mai bună femeie care le-ar putea fi mamă.

Am izbucnit în plâns, dar nu de durere, ci de o fericire pe care nu o mai simțisem niciodată. Într-o clipă, toate rănile mele s-au topit. M-am cuibărit în brațele lui și am știut că, pentru prima dată, destinul nu-mi mai era dușman.