— Vino, mamă. Găsim noi o soluție, — a spus simplu.

Nu m-a întrebat de ce nu m-am dus la Elena. Nu mi-a reproșat nimic atunci. Doar mi-a spus să vin.

Și totuși, când am ajuns la ușa lui, m-a întâmpinat cu acea răceală. În ochii lui se adunaseră ani de tăcere, ani în care simțise că nu contează pentru mine.

În seara aceea, după ce m-am așezat la masă cu el și cu Ioana, am decis să spun adevărul.

— Am greșit, Andrei, — am spus încet. — Am crezut că tu ești puternic și că nu ai nevoie de mine. Dar asta nu înseamnă că nu trebuia să fiu lângă tine.

El a rămas tăcut mult timp. Ioana ne privea pe amândoi, fără să intervină.

— Știi ce a durut cel mai tare, mamă? — a spus el în cele din urmă. — Nu banii. Ci faptul că niciodată nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ajutor. Niciodată nu m-ai ales pe mine.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima. Pentru prima dată am văzut cât de mult suferise în tăcere.

— Îmi pare rău, fiule, — am șoptit. — Nu pot schimba trecutul, dar pot să încerc să fiu o mamă mai bună de acum înainte.

Ioana a pus mâna pe brațul lui Andrei.

— Toți greșim. Important este ce facem de acum, — a spus ea blând.

În următoarele săptămâni am început să ajut în casă, să gătesc, să am grijă de nepoți. Nu aveam mulți bani, dar aveam timp și dorință. Încet, atmosfera dintre mine și Andrei s-a schimbat. Nu a fost ușor. Încrederea nu se reconstruiește peste noapte.

Elena m-a sunat după o vreme, când a aflat că m-am mutat la fratele ei.