— Ce-ai făcut, ți-ai blocat cardul? Și mama ta cu soră-ta din ce o să trăiască? — izbucni soțul, însă ea îi răspunse doar cu un zâmbet calm.

Majorarea salariului a venit la sfârșit de martie, când pe marginea drumurilor încă zăceau grămezi cenușii de zăpadă topită, dar în aer se simțea deja mirosul primăverii. Laura Cioban stătea în biroul directorului, cu plicul ce conținea noul contract deschis în fața ei, și recitea cifrele fără să le poată crede.

Suma trecută acolo era impresionantă — de acum înainte avea un venit cu douăzeci la sută mai mare decât al lui Marian Lupescu.

— Felicitări, Laura — îi spuse Sergiu Voinea, afișând un zâmbet mulțumit. — Ai muncit pentru asta. Trei ani fără nicio greșeală, iar anul trecut ai dus la capăt două proiecte dificile. Oamenii ca tine merită apreciați.

În drum spre casă, un amestec de mândrie și stânjeneală îi însoțea pașii. În mod tacit, Marian fusese mereu principalul susținător financiar al familiei. Așa se așezaseră lucrurile. El era inginer constructor într-o firmă serioasă, cu salariu stabil și siguranța zilei de mâine.

Laura, manager într-o companie de logistică, câștigase mereu puțin mai puțin. Situația îi convenea amândurora — nu existaseră discuții despre cine conduce sau cine decide în privința banilor.

— Iubitule, am vești! — strigă ea din hol, descălțându-se în grabă.

Marian apăru din bucătărie, ținând o cană de ceai, îmbrăcat lejer, în pantaloni de casă și tricoul lui vechi preferat. După cinci ani de căsnicie, Laura îi cunoștea fiecare stare după felul în care o privea, după cum își ținea capul sau chiar după modul în care strângea cana între degete.

— Am fost promovată. Sunt șefa departamentului de azi.

— Serios? — așeză cana pe masă și o cuprinse în brațe. — Extraordinar! Știam că o să reușești. Era timpul să fii remarcată.

Ea își lipi fruntea de umărul lui, inspirând mirosul familiar de aftershave amestecat cu detergent.

— Și… salariul meu e acum peste al tău — adăugă încet, ca și cum l-ar fi testat.

Marian se îndepărtă puțin, o privi direct în ochi, apoi izbucni în râs.

— Perfect! Înseamnă că de azi trăiesc pe spinarea unei femei bogate. Mă retrag pe canapea, cu o bere în mână.

Își duse teatral mâna la piept, iar tensiunea se risipi. Totul părea în ordine. Seara au desfăcut o sticlă de șampanie în bucătăria lor micuță și au început să facă planuri.

— Ce-ar fi să deschidem un cont separat? — propuse Marian, umplând din nou paharele. — Strângem bani pentru o mașină nouă. A noastră are peste zece ani și scârțâie la fiecare groapă. Cred că a sosit momentul s-o schimbăm.

— Sunt de acord — încuviință Laura. — Dar fără credit. Punem deoparte și plătim integral. Eu voi economisi douăzeci la sută din salariu în fiecare lună, la fel și tu. În câteva luni putem să ne permitem o mașină străină bună.

Au ciocnit paharele, iar în clipa aceea Laura s-a simțit pe deplin fericită. Aveau un scop comun și funcționau ca o echipă. Ce și-ar fi putut dori mai mult?

Contul l-au deschis după o săptămână. Laura a insistat să fie pe numele ei — ea reușise să ajungă prima la bancă și să rezolve formalitățile. Marian nu a obiectat; spunea că pentru el nu contează pe cine este trecut, atâta timp cât economiile cresc. Primele luni au decurs exact cum stabiliseră: fiecare vira lunar cei douăzeci la sută promiși. Până la începutul verii, suma adunată devenise considerabilă.

Apoi a sunat Nicoleta Iliescu.

Laura era la birou când Marian i-a trimis un mesaj scurt: „Nicoleta se întoarce din București. Ajunge peste o săptămână.” Atât. Fără explicații, fără emoții.

Nicoleta, sora mai mică a lui Marian, avea douăzeci și opt de ani, de aceeași vârstă cu Laura. Cu trei ani în urmă plecase la București, declarând răspicat că orașul natal o sufocă și că are nevoie de perspectivă, carieră, viață adevărată. Soacra Laurei, Paraschiva Tudor, plânsese zile întregi, implorând-o să rămână. Dar Nicoleta fusese neclintită. Își găsise acolo un iubit, Gabriel Vlad, iar slujba promisese câștiguri spectaculoase.

„Ce s-a întâmplat?” a tastat Laura.

„Îți spun diseară.”

Seara, Marian era întunecat la chip și agitat. Se plimba prin apartament, răspundea monosilabic și evita privirea ei. În cele din urmă, s-a așezat la masă și a rostit totul dintr-o suflare:

— S-a despărțit de Gabriel. El a plecat, și-a luat lucrurile și partea lui din chirie. Nicoleta nu-și permite singură apartamentul. Iar serviciul nu e ce i s-a promis. În loc de salarii mari, abia câștigă ceva. Se întoarce la mama.

Laura a lăsat încet furculița pe farfurie.

— La mama? Paraschiva Tudor are aproape șaptezeci de ani. E pensionară.

— Încă mai lucrează. La cantina școlii. Și mai face și ceva în plus, ca să se descurce.

— Marian, — simți cum i se strânge stomacul — sora ta are douăzeci și opt de ani. E un adult. Cum să revină și să stea pe umerii unei femei în vârstă?

El își încordă maxilarul.

— Și ce vrei să facă? Să doarmă pe stradă? E sora mea.

— Să-și găsească un serviciu. Să închirieze o cameră. Așa procedează orice om responsabil care trece printr-un impas, nu să se întoarcă acasă ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, iar discuția abia atunci a început cu adevărat.

— O să-și găsească ceva. Are nevoie doar de puțin timp. Mama nu se împotrivește, adăugă Marian Lupescu, pe un ton care închidea discuția.

Laura Cioban ar mai fi vrut să continue, însă privirea lui îi spunea limpede că ar fi fost inutil. Când venea vorba despre sora lui, devenea de neclintit. Îi fusese mereu scut și sprijin. După moartea tatălui lor, când el avea doar șaisprezece ani, iar Nicoleta Iliescu zece, Marian își asumase rolul de bărbat al casei. Se angajase devreme, își ajuta mama, Paraschiva Tudor, și o ducea pe Nicoleta la cursuri de dans și de engleză. Între ei exista o legătură puternică, iar Laura știa asta. Acceptase fără să protesteze.

Doar că acceptarea nu însemna și împăcare.

La o săptămână după acea conversație, într-o dimineață de sâmbătă, soneria răsună în apartament. Laura își bea cafeaua în bucătărie, încă în halat, când Marian alergă spre ușă. Din hol izbucni un strigăt vesel:

— Mari! Ce dor mi-a fost de tine!