Căpitan a împins ușa cu botul.
Maria dormea în pat, cu pătura dată într-o parte. Fața îi era palidă.
Câinele s-a apropiat.
A ascultat.
Respirația ei era neregulată.
Un fel de gâfâit mic, întrerupt.
Exact sunetul pe care îl mai auzise cândva.
Cu mulți ani în urmă.
Înainte să ajungă la adăpost.
Căpitan fusese cândva câine de salvare, antrenat pentru situații medicale. Fusese al unui paramedic din București, un om care îl învățase să recunoască problemele de respirație și crizele periculoase.
După ce stăpânul murise într-un accident, câinele ajunsese abandonat.
Anii trecuseră.
Dar instinctul nu dispăruse.
Căpitan a început să latre.
Puternic.
O dată.
Apoi din nou.
