— N-ai fost niciodată singură, draga mea. Niciodată.

Când l-am ținut pe Darius în brațe, am simțit cum ceva se repară în mine. Cum lumea avea din nou sens.

Anii au trecut ca într-o clipă. Darius a crescut într-o casă unde i se spunea în fiecare zi că e iubit. Învăța să meargă prin grădină cu Max, să deseneze la masa mare din sufragerie, să râdă în hohote când Doamna Mariana îi făcea clătite.

Ea nu l-a tratat niciodată ca pe un copil „salvat”. L-a tratat ca pe nepotul ei. Ca pe darul pe care soarta i-l trimisese după pierderea Sofiei.

Iar eu am devenit alt om. Am muncit, am învățat, am făcut cursuri, am lucrat în magazine, apoi la o firmă mică. Am strâns bani, am renovat casa împreună cu ea. Am găsit o pace pe care nu crezusem că o voi mai simți vreodată.

Apoi, într-o după-amiază de vară, la ușă au apărut părinții mei.

Cu flori. Cu tremur în glas. Cu regrete pregătite ca un discurs.

— Vrem să-l vedem pe băiat, a spus mama.

Au trecut douăzeci de ani. Douăzeci.

Iar eu i-am privit, apoi m-am dat puțin într-o parte și am arătat spre curte.

La masa de lemn, sub vișin, Darius râdea cu o femeie în vârstă, cu părul alb și ochi blânzi.

— Acolo e bunica lui, am spus liniștită. Singura pe care a avut-o vreodată.