Am mâncat încet, rușinată de cât de mult îmi doream să înfulec totul. Max dormea la picioarele ei, iar mie îmi tremurau mâinile pe cană.

— Nu trebuie să-mi spui nimic, a început ea. Dar dacă vreodată vrei… eu ascult.

Și am vrut. Am vrut mai mult decât crezusem. Așa că am povestit totul: părinții care mă rupseseră din viața lor ca pe o bucată stricată, băiatul care mă ștersese ca pe o pată de pe ecran, ploaia, foamea, frica.

La final, ea a rămas tăcută câteva secunde.

— Oamenii nu sunt toți făcuți la fel, a spus. Unii își pierd sufletul pe drum. Important e să nu și-l pierzi tu.

În zilele care au urmat, casa ei a devenit refugiul meu. Am învățat să mă odihnesc, să mănânc, să respir. Ea mă învăța cum să-mi pun mâna pe burtă să simt copilul. Ținea cont de controale, îmi cumpăra vitamine, îmi făcea supă de pui ca la țară.

— Ai nevoie de rădăcini, îmi spunea. Nu de oameni care te taie din rădăcină.

Niciodată nu m-a întrebat de tatăl copilului. Niciodată nu m-a făcut să simt rușine. Mă privea cu ochii aceia calzi și spunea:

— O mamă bună nu e cea fără greșeli. E cea care luptă.

Lunile au trecut. Într-o dimineață liniștită, în timp ce afară ningea, l-am născut pe fiul meu, Darius. Doamna Mariana a fost acolo. Nu doar în spital. În toate orele alea grele. Mi-a ținut mâna, mi-a șters fruntea și a spus: