…și cuvintele ei au căzut peste mine ca o pătură caldă, în plin ger. Am simțit un nod în gât, unul dintre acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să plângi. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva care să-mi vorbească fără să mă judece, fără să mă măsoare din cap până-n picioare, fără să-mi amintească de greșeala pe care chipurile o făcusem.

M-am așezat pe marginea patului, iar femeia — pe care aveam s-o cunosc ca Doamna Mariana — a tras draperiile, lăsând lumina să intre în cameră. Pe perdele se reflecta ceva din liniștea ei, din modul acela calm în care privea lumea.

— Ai timp, mi-a spus. Respiri întâi. Restul le facem pe rând.