„Explică-mi de ce vinzi casa fără să-mi spui. Explică-mi de ce mi-ai furat bijuteriile. Explică-mi de ce trăiesc într-o minciună.”

Tanti Cornelia a făcut un pas în spate.

Mihai a tăcut.

Acel moment de tăcere a spus tot.

„Avem datorii”, a murmurat el în cele din urmă. „Am făcut niște investiții proaste. Am semnat niște hârtii… cu dobânzi mari. Dacă nu plătesc, ne execută silit.”

„NE?”, am izbucnit. „Sau pe tine?”

Ochii lui au coborât.

Era doar el.

Își ascunsese datoriile ani la rând. Luase credite peste credite, „hârtii cu datorie” semnate pe ascuns. Iar acum încerca să vândă casa și să plece, lăsându-mă fără nimic.

„Plănuiam să-ți spun”, a șoptit el.

„Când? După ce semnam la notar?”

Liniștea era grea.

Dar în mine nu mai era frică.

Era claritate.

„Știi care e problema, Mihai?”, am spus încet. „Nu e că ai datorii. E că m-ai mințit zece ani. M-ai lăsat să cred că suntem o echipă.”

M-am uitat la tanti Cornelia.

„Și dumneavoastră? M-ați făcut să par paranoică, când de fapt îmi furați lucrurile.”

Ea nu a spus nimic.

Am urcat din nou în dormitor.

Mi-am făcut o valiză.

Nu plângând.

Nu tremurând.

Cu o liniște pe care nu o mai simțisem niciodată.

Înainte să plec, am scos camera din spatele ghiveciului.