Am pus emoții în el. Am pus amintiri. Am pus speranță. Și, fără să-mi dau seama, am pus și durere.

Pentru că uneori, cele mai frumoase lucruri se nasc din momentele în care nu mai știi cum să-ți exprimi ceea ce simți.

Când am terminat, am rămas nemișcată câteva minute. Doar priveam. Nu pentru că era perfect… ci pentru că era real. Era autentică. Era al meu.

În acel moment, am simțit mândrie. O mândrie liniștită, sinceră. Nu pentru că voiam să impresionez pe cineva… ci pentru că știam câte suflet am pus în aceeași creație.

…și atunci am decis să o arăt lumii

Am pus-o într-un loc vizibil. Am așteptat. Am privit oamenii cum trec.

Primul a trecut… fără să se oprească.

Al doilea… nici măcar nu a întors capul.

Al treilea… a privit pentru o secundă… apoi a plecat.

Minutele au devenit ore.

Și nimeni… nu s-a oprit.

Nu a fost vorba despre apreciere. Nu a fost vorba despre laude. A fost doar acel moment simplu… în care cineva se oprește și privește cu adevărat.

Dar acel moment nu a venit.

Și atunci… ceva în mine s-a rupt.

Am început să mă întreb: „Nu e destul de bun?”