Ceva a crăpat atât de violent l-am simțit în piept.

Mi-am întors încet capul spre Ashley.

Ea era deja în picioare.

„Domnule, nu înțelegeți”, spuse ea, vocea ei alunecând în acel ton exersat de îngrijorare. „Soția dumneavoastră este instabilă de săptămâni întregi. Încerc să-i gestionez starea. Devine agresivă, confuză… nu măcar nu recunoaște realitatea. Am făcut tot ce am putut să o ajut…”

„Liniște.”

Vocea mea a ieșit joasă. Prea calmă.

Ashley a ezitat.

„Domnule Daniel, dacă m-ați lăsat să vă explic…”

„Am spus să taci.”

Mi-am scos jacheta și am înfășurat-o în jurul umerilor uzi ai lui Lily. Tremura incontrolabil. Nu de frig.

Din frică.

„Hei… hei… sunt eu”, am șoptit, cu vocea frântă. “No să te rănesc. Nu te duc nicăieri. No să las pe nimeni să te mai rănească. Jur.”

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

„Dar… Ashley a spus că nu mă mai pot suporta… că ți-e rușine cu mine… că deja vorbești cu doctorii… că ai de gând să semnezi hârtii înainte să vină copilul…”

Fiecare cuvânt lovea ca o lamă.

M-am întors încet spre măsuța de cafea.