Au ieșit apoi în curte.

În spatele casei era o grădină mică.

Cu roșii.

Cu ceapă verde.

Cu mărar și pătrunjel.

Exact cum avea odinioară în curtea vechii case.

— Știam că îți e dor să plantezi — a spus Paul.

Maria s-a așezat încet pe banca de lemn de sub nuc.

Și-a privit băieții.

Doi bărbați înalți, respectați, îmbrăcați în uniforme pe care cândva le credea imposibile.

Și atunci a înțeles ceva.

Nu casa era cel mai mare dar.

Nici mașina.

Nici zborul.

Cel mai mare dar era faptul că băieții ei nu uitaseră.

Nu uitaseră foamea.

Nu uitaseră lumânările.

Nu uitaseră serile reci și mâinile crăpate ale mamei lor.

Și mai ales, nu uitaseră promisiunea făcută pe aeroport cu douăzeci de ani în urmă.

Soarele începea să apună.

Curtea era liniștită.

Din depărtare se auzea un câine lătrând și clopotul unei biserici.

Maria a zâmbit printre lacrimi.

— Acum pot să mor liniștită… — a șoptit ea.

Andrei s-a așezat imediat lângă ea.

— Să nu mai spui niciodată asta, mamă. Abia acum începe viața ta.

Paul a adus o tavă cu trei căni de cafea.

Au stat toți trei pe bancă până s-a făcut întuneric.

Ca atunci când erau mici.

Doar că de data asta nu mai lipsea nimic.

Nici mâncare.