Emilia a simțit cum i se taie respirația.

— Poftim? a întrebat, sigură că a auzit greșit.

Ion n-a zâmbit. N-a făcut niciun pas în plus. A vorbit calm, rar, ca un om care știa exact ce spune.

— Nu acum. Nu pe loc. Nu cum crezi. Am nevoie de o soție… pe acte. Pentru o perioadă. Tu ai nevoie de siguranță. De un acoperiș. De mâncare pentru copii.

Noiță s-a prins de haina mamei.

— Mamă?

Emilia s-a aplecat spre el.

— E în regulă, iubitule.

Inima îi bătea nebunește. Orice mamă ar fi fugit. Orice om ar fi spus „nu”. Dar praful, foamea și ochii copiilor o țineau pe loc.