Nu am deschis ușa.
— Cine sunteți?
Bărbatul scoase încet un portofel din buzunar.
— Mă numesc Radu Marinescu. Sunt avocat.
Ridică o carte de vizită spre geam.
— Pe cine reprezentați?
— Pe femeia căreia nepoata dumneavoastră i-a înapoiat inelul.
— Atunci de ce mă căutați de ani de zile?
Radu se uită din nou spre mașină.
Portiera din spate se deschise.
Coborî femeia din supermarket.
Avea ochii umflați.
În spatele meu se auziră pași mici.
— Bunico?
M-am întors.
Elena stătea în pijama, ținând ursulețul de pluș la piept.
— Înapoi în cameră, iubita mea.
Femeia de afară o văzu prin geam.
Își duse imediat mâna la gură.
Și începu să plângă.
— De ce plânge doamna? întrebă Elena.
Nu știam.
Dar aveam să aflu.
I-am lăsat să intre după ce le-am verificat identitatea și am sunat-o pe fiica unei vecine, care era avocat, ca să-i spun cine se afla în casa mea.
Nu aveam de gând să semnez nimic.
Radu păru chiar mulțumit când i-am spus asta.
— Exact asta v-aș fi recomandat și eu.
Femeia se așeză la masa din bucătărie.
— Eu sunt Irina Petrescu.
Elena o recunoscu.
— Doamna cu comoara!
Irina zâmbi printre lacrimi.
— Da.
Apoi își scoase inelul.
— Știi de ce era atât de important pentru mine?
Elena clătină din cap.
Irina îl așeză pe masă.
— Pentru că a aparținut mamei mele.
Am turnat cafea.
— Și ce legătură are mama dumneavoastră cu mine?
Irina îl privi pe avocat.
Radu deschise plicul.
Scoase o fotografie.
Mi-o întinse.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
În fotografie era soțul meu, Nicolae.
Mult mai tânăr.
Poate treizeci și ceva de ani.
Lângă el stătea un bărbat pe care nu-l cunoșteam.
Iar între ei se afla o femeie.
Pe degetul ei era inelul cu diamant.
— De unde aveți fotografia asta?
Vocea abia îmi ieși.
Irina răspunse:
— Femeia este mama mea.
Am privit fotografia din nou.
— Nicolae a murit acum opt ani.
— Știu, spuse Irina.
M-am uitat brusc la ea.
— De unde?
— Pentru că mama mea l-a căutat.
Am tras scaunul și m-am așezat.
Elena veni lângă mine.
— Bunico, îl cunoști pe nenea din poză?
I-am mângâiat părul.
— Este bunicul.
— Când era tânăr?
— Da.
Ea zâmbi.
Pentru ea era simplu.
Pentru mine, nu.
— Continuați, am spus.
Cu aproape patruzeci de ani înainte, Nicolae lucrase o perioadă pentru o mică firmă de construcții din București.
Bărbatul din fotografie era Petru Petrescu, tatăl Irinei.
Cei doi fuseseră prieteni.
Asta nu știam.
Nicolae nu-mi vorbise niciodată despre el.
Petru murise tânăr.
După moartea lui, soția sa, Maria, rămăsese cu o fetiță și cu o firmă aflată într-o situație financiară dificilă.
— Mama spunea că soțul dumneavoastră a ajutat-o, continuă Irina.
— Cum?
— A împrumutat-o cu bani.
Am aproape râs.
— Nicolae? Noi nu am avut niciodată bani.
Radu interveni:
— Tocmai asta este partea pe care încercăm să o clarificăm.
Îmi arătă alte documente.
Erau copii după înscrisuri vechi.
Nu puteam spune dacă erau autentice doar uitându-mă la ele.
Și Radu nu pretindea că trebuia să le cred pe loc.
Din ceea ce descoperiseră ei, Nicolae investise sau împrumutase o sumă modestă în afacerea familiei Petrescu cu foarte mulți ani în urmă.
În loc să-și recupereze imediat banii, ar fi acceptat o participație minoră ori un drept economic care trebuia clarificat juridic.
Firma crescuse.
Fusese reorganizată de mai multe ori.
Participațiile se schimbaseră.
Documentele vechi fuseseră mutate dintr-o arhivă în alta.
Iar urma lui Nicolae aproape dispăruse.
Aproape.
— De ce nu mi-a spus?
Irina își coborî privirea.
— Mama mea credea că v-a spus.
— Nu.
— Atunci nu știu.
Radu scoase o scrisoare.
— Am găsit asta printre documentele mamei doamnei Petrescu după ce a murit.
Pe plic era scris numele meu.
Doamna Maria Ionescu.
Am recunoscut imediat scrisul lui Nicolae.
Mi-au început să tremure mâinile.
— Este scrisul lui.
— Scrisoarea nu a fost deschisă de noi, spuse avocatul. A rămas sigilată.
Mi-a întins-o.
Nu am deschis-o.
Nu încă.
— Și cum m-ați găsit ieri?
Irina atinse inelul.
— Prin Elena.
— Nu înțeleg.
— Când mi-a dat inelul, dumneavoastră i-ați spus pe nume. Elena Ionescu. Apoi v-am auzit spunându-i casierei numele dumneavoastră când aceasta a vrut să consemneze găsirea obiectului.
Se opri.
— Numele mi s-a părut familiar.
— După atâția ani?
