Durerea l-a lovit pe Pavel ca un trăsnet. Nu era o simplă arsură. Era foc curat. Ochii i s-au umezit, respira sacadat, iar mâna îi tremura pe masă.

— Ce-ai pus în ele?! — a reușit să bolborosească, cu voce stinsă.

Elena nu s-a ridicat imediat. L-a privit calm, fără grabă, cu aceeași liniște pe care o învățase în anul acela greu. S-a ridicat încet, a turnat un pahar cu apă rece și l-a pus în fața lui.

— Ia, bea, — a spus simplu. — Te ajută.

Pavel a băut cu nesaț, dar arsurile nu dispăreau. Plăcinta nu era stricată. Era făcută exact ca altădată. Doar că înăuntru, printre carne și ceapă, Elena pusese ardei iute, muștar de casă și un strop de hrean.

— Tu știai foarte bine că mie îmi place picant, — a continuat ea, liniștită. — Doar că înainte, când eram împreună, nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place mie.

Cuvintele au lovit mai tare decât plăcinta. Pavel a tăcut. Bucătăria mică, dintr-un apartament de bloc din Ploiești, părea brusc prea strâmtă pentru orgoliul lui.

— M-am întors, Elena… am greșit, — a încercat el. — A fost doar o rătăcire.

Elena a zâmbit, dar nu era zâmbetul acela îndrăgostit de altădată. Era un zâmbet matur, dureros de clar.

— Știi ce-am învățat eu în anul ăsta? — a spus ea. — Că oamenii nu sunt plăcinte. Nu îi lași pe raft, nu pleci, apoi te întorci când ți-e foame.

S-a dus la dulap, a scos o pungă cu făină și a pus-o pe masă.