Toți s-au întors în aceeași clipă.

Din spatele autobuzului se apropia un tânăr de vreo douăzeci și patru de ani, îmbrăcat simplu, cu un tricou alb și un rucsac pe umăr.

S-a aplecat, a ridicat roșia de pe podea, a șters-o ușor cu mâna și a pus-o înapoi în sacoșă.

Apoi s-a uitat direct la șofer.

— Domnule, de ce o dați jos?

— Pentru că autobuzul nu este piață.

Tânărul a zâmbit ușor.

— Aveți dreptate.

Nu este piață.

Este un autobuz.

Iar femeia aceasta are bilet ca toți ceilalți.

Șoferul și-a încrucișat brațele.

— Nu vezi că miroase?

Tânărul a inspirat adânc.

— Ba da.

Miroase a roșii coapte.

A castraveți.

A busuioc.

Adică… miroase a grădină.

Nu a murdărie.

În autobuz s-a făcut liniște.

Nimeni n-a mai spus nimic.

Tânărul s-a întors spre călători.

— Știți ce vedeți voi în sacoșele astea?

Unii au ridicat din umeri.

— Eu vă spun ce văd eu.

Văd o femeie de șaptezeci și șapte de ani care s-a trezit înainte să răsară soarele.

Care și-a cules singură legumele.

Care le-a pus în două sacoșe și a venit până aici doar ca nepotul ei să mănânce ceva făcut cu drag.

S-a uitat spre tanti Ilinca.

— Greșesc?

Bătrâna și-a șters ochii.

— Nu, mamă…

Tânărul a continuat.

— Noi cumpărăm roșii fără gust din supermarket și ne plângem de preț.

Ea vine cu roșii crescute de mâinile ei.

Și noi o facem de rușine.

O femeie aflată lângă geam a început să plângă.

— Și mama venea la mine cu sacoșe din sat…

Doamne…

ce aș mai da s-o văd încă o dată.

Bărbatul care comentase primul și-a coborât privirea.

Femeia cu ochelari de soare s-a ridicat fără un cuvânt și i-a făcut loc bătrânei.

— Luați loc aici.

Vă rog.