Autobuzul a pornit.

De data aceasta nimeni nu s-a mai plâns de miros.

Parcă fiecare călător se gândea la propria mamă.

La propria bunică.

La copilăria rămasă undeva, într-o curte cu roșii și ceapă verde.

Ajunși în București, tânărul a coborât împreună cu tanti Ilinca și i-a luat ambele sacoșe.

— Sunt grele, mamă.

— Mai greu e dorul, a răspuns ea zâmbind.

Au mers câteva minute până la terasa unde lucra Matei.

Băiatul servea o masă când și-a ridicat privirea.

A rămas nemișcat.

— Bunico?!

A lăsat tava jos și a alergat spre ea.

A îmbrățișat-o atât de tare încât aproape i-au căzut sacoșele din mâini.

— Ți-am spus să nu vii pe căldura asta!

Ilinca a râs printre lacrimi.

— Și eu ți-am spus că dorul nu știe de temperatură.

Matei a observat imediat ochii ei înroșiți.

— Ce s-a întâmplat?

Tânărul i-a povestit totul.

Matei a rămas câteva clipe fără cuvinte.

Apoi s-a întors spre bunica lui.

I-a luat mâinile muncite între ale lui.

Și le-a sărutat încet.

— Bunico…

Sacoșele tale nu mă fac de rușine.

Mă fac cel mai bogat om din lume.

În jurul lor se făcuse liniște.

Patronul terasei se apropiase și ascultase fără să spună nimic.

S-a uitat la sacoșe.

— Doamnă…

Dacă îmi dați voie, aș vrea să pun câteva dintre roșiile dumneavoastră în salata pe care o mănâncă astăzi personalul.

Tanti Ilinca a zâmbit.

— Dar sunt pentru copil…

Matei i-a prins ușor brațul.

— Le împărțim, bunico.

Cum făceai mereu acasă.