Pe foaie era scrisul Andreei. Tremurat pe alocuri, de parcă se chinuise zile întregi să găsească puterea să scrie.

„Îmi amintesc tot.”

Atât scria la început. Am ridicat ochii spre ea, dar ea privea în podea. Nu mai era fetița speriată de acum douăzeci de ani. În fața mea stătea o femeie matură, cu ochii roșii și o durere pe care o purtase singură prea mult timp.

Am continuat să citesc.

„În noaptea accidentului, tata și tine v-ați certat.”

Mi s-a strâns stomacul.

Da… ne certaserăm. Ultima ceartă pe care aveam să o am vreodată cu băiatul meu.

Voia să plece imediat, deși afară viscolul se întețea. Eu îi spuneam să rămână peste noapte. Drumul era acoperit cu polei, iar în sate deja se anunțaseră mașini blocate.

Dar Mihai era încăpățânat.

„Ajungem acasă într-o oră”, îmi spusese.

Nu l-am oprit.

Niciodată nu mi-am iertat asta.

Andreea s-a așezat încet pe canapea.

— Îmi amintesc că mama plângea în mașină, a spus ea încet. Iar tata era nervos.

Am simțit cum mă ia cu amețeală.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

A tras adânc aer în piept.

— Pentru că nici eu nu înțelegeam totul. Ani întregi am avut doar imagini. Dar acum câteva luni am găsit dosarul accidentului la firmă. Era arhivat pentru că unul dintre colegii mei se ocupa de cazuri vechi de asigurări.

Mi-a întins încă un teanc de hârtii.

Am început să le răsfoiesc cu mâinile tremurând.

Poze cu mașina.

Raportul poliției.

Declarații.

Apoi am văzut ceva care mi-a făcut inima să stea o clipă.

„Urme de frânare absente.”

Am clipit de câteva ori.

— Ce înseamnă asta?

Andreea și-a mușcat buza.

— Înseamnă că tata nu a încercat să frâneze.

Camera s-a făcut brusc prea mică.

— Nu… nu se poate…

Ea avea lacrimi în ochi acum.

— Bunicule… cred că tata a făcut-o intenționat.