Pe chipul doamnei Marinescu s-a șters orice urmă de superioritate în clipa în care inspectorul a deschis cutia.

Medalia de aur sclipea sub lumina rece a clasei, iar lângă ea se afla o diplomă oficială, cu antetul Ministerului Educației.

Inspectorul s-a întors spre Andrei și, spre uimirea tuturor, i-a pus mâna pe umăr cu o emoție pe care nu încerca deloc să o ascundă.

— Andrei, au venit rezultatele finale. Ai obținut punctaj maxim la Olimpiada Națională de Fizică.

Clasa a amuțit.

Băiatul a ridicat ochii, încă tulburat de ceea ce se întâmplase cu doar câteva clipe înainte.

— Punctaj maxim? a șoptit el.

— Da, a spus inspectorul. Ești primul elev din județ care reușește o asemenea performanță în ultimii ani. Vei reprezenta România la etapa internațională, la Tokyo. Iar ministerul îți acordă o bursă specială în valoare de 25.000 de lei.

Un murmur a trecut prin clasă. Elevii care râseseră mai devreme nu mai îndrăzneau să ridice privirea.

Doamnei Marinescu i-a căzut catalogul din mână. Pentru prima dată, părea cu adevărat speriată. Se uita când la inspector, când la bucățile de hârtie împrăștiate pe banca lui Andrei.

— Domnule inspector… cred că a fost o neînțelegere, a început ea, cu vocea tremurândă. Testul de azi mi s-a părut prea avansat pentru nivelul lui și…

— Prea avansat pentru nivelul lui? a repetat inspectorul, întorcându-se spre ea.

A luat una dintre bucățile rupte de pe bancă și a privit rezolvarea scrisă ordonat, cu pași clari, fără ezitări.

— Doamnă profesoară, v-am auzit de pe hol. Nu l-ați întrebat, nu l-ați verificat, nu i-ați dat ocazia să explice. L-ați umilit în fața clasei pentru că ați hotărât că un copil sărac nu poate fi strălucit.