Profesoara a înghițit în sec.

— N-am vrut să…

— Ba exact asta ați făcut, a tăiat-o inspectorul. Ați rupt lucrarea unui elev excepțional și i-ați atacat demnitatea. Începând de astăzi, sunteți suspendată până la finalizarea anchetei disciplinare.

În clasă s-a lăsat o liniște grea.

Doamna Marinescu și-a strâns geanta cu mâini tremurânde. Niciun elev nu a mai râs. Cei care îl priviseră pe Andrei cu dispreț stăteau acum cu ochii în bănci.

Inspectorul s-a întors spre băiat.

— Andrei, mergem la cancelarie. Bunica ta a fost anunțată. Vine și ea la școală. Merită să fie aici când primești diploma.

Atunci, pentru prima dată în acea zi, Andrei a zâmbit.

Nu era un zâmbet larg, ci unul mic, obosit, dar plin de lumină. Un zâmbet de copil care fusese lovit pe nedrept, dar care nu fusese învins.

Câteva secunde mai târziu, cineva din ultima bancă a început să aplaude. Apoi încă unul. Și încă unul. În scurt timp, toată clasa a izbucnit în aplauze.

Andrei și-a strâns medalia la piept, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

În ziua aceea, toți au înțeles ceva simplu: hainele nu arată valoarea unui copil, iar sărăcia nu spune nimic despre mintea sau sufletul lui.

Uneori, sub un hanorac vechi se poate ascunde exact copilul care va duce numele României mai departe.