Andrei a rămas nemișcat câteva secunde, dar în interiorul lui totul fierbea. A luat copilul din brațele Anei cu grijă și l-a lipit de piept. Micuțul s-a liniștit aproape imediat, de parcă simțea că, în sfârșit, cineva îl apără.
Ana s-a sprijinit de blat, tremurând.
— Du-te și odihnește-te, i-a spus Andrei încet.
Vocea lui era calmă, dar în ochi i se vedea hotărârea.
Apoi s-a întors spre sufragerie.
— Nu am glumit. Mâine plecați.
Tatăl lui a dat sonorul mai tare la televizor, ca și cum nu ar fi auzit.
— Hai, măi băiete, nu te mai umfla așa… suntem părinții tăi.
Dar Andrei nu mai era omul care tăcea și înghițea.
— Tocmai de asta ar trebui să vă fie rușine.
Camera a amuțit.
Marian s-a ridicat de pe canapea, încercând să pară dur.
— Și dacă nu plecăm?
Andrei s-a apropiat încet.
— Atunci plecați cu scandal. Dar plecați.
În noaptea aceea, nimeni nu a dormit bine.
Ana plângea în șoaptă, copilul se trezea des, iar în sufragerie se auzeau murmure și uși trântite.
Dimineața, Andrei s-a trezit primul. A făcut cafea, a pregătit un biberon și a pus pe masă o foaie.
Când au apărut și ceilalți, i-a privit direct.
— Aveți până la ora 12.
Mama lui a început să plângă teatral.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Andrei nu s-a clintit.
— Nu mai merge. Gata.
Dar exact atunci, Marian a izbucnit:
— Spune-le, mă, adevărul!
Andrei s-a încruntat.
— Ce adevăr?
S-a făcut liniște.
Tatăl lui a oftat și a privit în jos.
— Noi… nu am venit doar în vizită.
Inima lui Andrei a început să bată mai tare.
— Ce înseamnă asta?
Mama lui a înghițit în sec.
— Casa de la țară… am vândut-o.
— Și?
— Și… banii nu mai sunt.
Andrei a simțit cum îl ia amețeala.
— Cum adică nu mai sunt?
Marian a ridicat din umeri.
— I-am pierdut.
— Unde?!
— La jocuri… datorii… chestii…
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.
Andrei a închis ochii pentru o clipă.
Totul se lega.
De asta nu plecau. De asta erau atât de relaxați. Nu aveau unde să se ducă… și nici bani.
Dar apoi s-a uitat spre bucătărie.
