— Domnule doctor, fiica mea nu moare pentru că un parazit cu verighetă așteaptă să încaseze o asigurare de milioane. Pregătiți sala. Semnez eu. Plătesc eu. Și dacă cineva are ceva de comentat, discutăm după ce fata mea e în viață.

Doctorul l-a privit câteva secunde.

Apoi a dat din cap.

În timp ce Andreea era dusă spre sala de operație, Mircea și-a sunat avocata personală, Victoria Radu, o femeie care câștigase procese imposibile pentru că nu credea în imposibil.

— Victoria, trezește-te.

— Mircea? Ce s-a întâmplat?

— Activează protocolul Omega.

A urmat o tăcere scurtă.

— Împotriva cui?

— Alexandru Pavel. Vreau conturile blocate. Vreau să-i cumpăr toate datoriile. Casa, iahtul, mașinile, cardurile, tot. Până dimineață vreau să fiu singurul creditor al nenorocitului ăstuia.

— Asta înseamnă război total.

Mircea s-a uitat la ușile sălii de operație care se închideau.

— Nu, Victoria. Asta înseamnă dreptate.

La ora două și douăzeci dimineața, operația încă nu se terminase.

Mircea stătea singur pe holul rece al spitalului, cu coatele pe genunchi și privirea pierdută în podeaua gri. Pentru prima dată după mulți ani, nu se mai gândea la bani, contracte sau putere.

Se gândea la Andreea când era mică.

La serile în care venea alergând la el cu desene făcute strâmb și îi spunea că atunci când va crește, o să aibă grijă de el.

Acum el trebuia să aibă grijă de ea.