L-a strâns la piept ca pe o comoară și a ieșit din prăvălie fără să mai spună nimic.

În sat s-a făcut liniște când a trecut pe uliță. Oamenii nu o opreau. Doar se uitau. Unii cu milă. Alții cu neîncredere. Alții deja pregătiți să spună „ți-am zis eu”.

Dar Maria nu mai avea loc pentru părerile lor.

Avea doar loc pentru planul ei.

În următoarele săptămâni, groapa a prins formă. Pereții au început să crească, rând peste rând de brazde așezate ca niște cărămizi verzi. Între ele băga pământ umed și îl bătea cu muchia hârlețului.

Seara, când se lăsa frigul, intra în groapă și atingea pereții.

Erau reci, dar solizi.

Matei a început să nu mai întrebe când vine tata.

Ilinca a început să spună că noua casă miroase „a iarbă și a vară”.

Când a pus grinzile din lemn de salcie peste acoperiș, vântul s-a pornit din senin. A smucit crengile, a ridicat praful, a încercat să-i smulgă munca din mâini.

Maria s-a urcat pe acoperiș cu picioarele goale, ca să simtă lemnul. A legat crengile cu sfoară. A pus deasupra un strat gros de brazde.

Vântul a urlat.