M-am așezat pe scaun, simțind cum podeaua rece parcă îmi suge toată puterea din picioare.

Fără să vreau, m-am trezit ținând poza lor în mână, strânsă atât de tare încât marginile s-au îndoit.

Nu era prima oară când rămâneam singură acasă, dar pentru prima dată nu mă mai durea absența lor.

Mă durea altceva.

Adevărul.

Adevărul pe care îl ascunsesem ani la rând, sperând că poate, într-o zi, o să contez și eu.

Am pus fotografia pe masă și m-am ridicat încet.

Casa era liniștită, prea liniștită.

O liniște care mi-a dat curaj.

Curajul pe care nu l-am avut niciodată.

Am deschis laptopul.
De luni bune mă uitam la anunțul acela din Buzău, cu o căsuță mică, renovată, pe o străduță liniștită.
Nu îndrăznisem niciodată să sun.
Până acum.

Am compus un mesaj scurt:
„Este încă disponibilă casa? Aș dori să vin să o văd.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Nu de teamă, ci de eliberare.
Era pentru prima dată când făceam ceva pentru mine.

După câteva minute, telefonul a vibrat.
„Da, este disponibilă. O puteți vedea chiar mâine.”

Am închis ochii.
Parcă mi se ridicase o piatră de pe piept.

Am început să strâng haine, acte, tot ce era al meu și doar al meu.
Fiecare mișcare devenea mai sigură, mai hotărâtă.
Apoi, în mijlocul dormitorului, m-am oprit.