Clara simțea că i se rupe lumea în două.

— Ce tăcere? a șoptit, abia auzită.

Matei nu s-a grăbit să răspundă. S-a așezat pe scaun, ca un om care a dus prea mult timp o povară și nu mai poate să o țină în picioare.

Focul trosnea în sobă. Afară, vântul lovea pereții cabanei.

Înăuntru, liniștea devenise grea.

— Mama ta n-a murit cum ți s-a spus, zise el în cele din urmă.

Clara a simțit cum i se strânge stomacul.

— A murit… de boală.

Matei a dat încet din cap.

— Așa ți-a spus tatăl tău.

Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.

— Atunci cum…?

Matei a deschis încet cutia viorii. Lemnul era vechi, dar îngrijit. A trecut degetele peste ea, cu un respect aproape dureros.

— Mama ta știa ceva. Ceva ce putea să-l bage pe tatăl tău la pușcărie.

Clara a făcut un pas înapoi.

— Nu… nu e adevărat.

— A lucrat ani de zile în mină, nu? a continuat el. Dar nu doar atât. Era și cel care ducea socotelile.

Clara a rămas nemișcată.

— Știa fiecare leu. Fiecare datorie. Fiecare înșelătorie.

Matei a ridicat privirea spre ea.

— Iar tatăl tău nu era doar un om îndatorat. Era un om care fura.

Cuvintele au căzut greu.

— Nu… șopti Clara.

— Fura din salariile oamenilor. Din marfa adusă. Din banii trimiși pentru familii. Și când mama ta a vrut să spună adevărul…

S-a oprit.

Clara nu mai respira.

— A murit în aceeași noapte, a spus Matei, încet.

Lacrimile i-au izbucnit fără să le mai poată opri.

— Nu… nu…