… ocupați cu prietenii lor, iar eu… eu doar privesc.

Ion se uită în jur. Muzica începea să se audă de pe fundal, iar sala se umpluse de râsete și lumini. Copiii alergau, părinții își făceau poze, iar el, cu mopul în mână, simțea că n-are ce căuta acolo.

Dar privirea fetiței îl țintuia. Avea acea inocență care cerea atenție, acea sclipire de speranță pe care viața nu reușise încă s-o stingă.

— Cum te cheamă? — întrebă el.

— Ana — zise ea zâmbind. — Și tu?

— Ion.

— Atunci, Ion, vrei să fii partenerul meu de dans?

Ion ezită. Avea mâinile aspre de la muncă și haina pătată de ceară. În jur, voluntarii îl priveau deja cu un zâmbet ironic. Dar apoi o văzu pe Ana ridicând timid mâna spre el, cu o încredere care nu-l lăsa să refuze.

Lăsă mopul deoparte, își netezi pantalonii și, cu o mișcare stângace, se aplecă în fața ei. Muzica se transformase într-un vals lent, iar Ion, jenat, își așeză o palmă pe roata scaunului, ghidându-l ușor. Fetița râse. Râsul ei era curat, cristalin, și umplu sala cu o căldură care făcu ca toți ceilalți să se oprească pentru o clipă.

— Așa e bine? — întrebă el.

— E perfect — răspunse Ana. — Nici nu știi cât mi-am dorit asta.

Ion o învârti încet, ca într-un vis. Muzica, luminile, aplauzele din fundal – totul dispăru. Rămăseseră doar ei doi, un om simplu și o copilă care simțea că pentru o clipă poate zbura.

De sus, din colțul sălii, o femeie în rochie elegantă îi privea. Lacrimile îi curgeau tăcut. Era mama Anei – doamna Stoica, proprietara unei companii mari, venită incognito să vadă cum se descurcă fiica ei după luni de terapie. Nu se așteptase la asta. La acel moment de umanitate pură. La acel bărbat simplu, care fără bani, fără costume, dăruia fetiței ei ceva ce nici toate milioanele nu ar fi putut cumpăra: bucurie adevărată.

După ce muzica se opri, sala izbucni în aplauze. Ion roși până în vârful urechilor, dar Ana îi strânse mâna și îi șopti: — Mulțumesc. M-ai făcut să mă simt ca o prințesă.