Decizia aceea nu a venit din cap, ci dintr-un loc pe care Matei îl credea mort de ani de zile.

După ce medicul a plecat și liniștea s-a așternut din nou peste vilă, el a rămas singur în pat, cu privirea pierdută în tavan. Dar, de data asta, nu mai era aceeași liniște rece. Era o liniște care îl apăsa… și îl trezea în același timp.

În minte îi apărea mereu chipul Anei.

Ochii aceia mari.

Vocea aceea blândă.

Curajul acela care nu semăna cu nimic din ce văzuse la adulți.

S-a ridicat brusc din pat, de parcă ar fi înțeles ceva important prea târziu.

A coborât încet pe scări, ținându-se de balustradă. Nu mai coborâse noaptea de ani de zile. Dar acum simțea că trebuie.

A ajuns la ușa micii camere unde o ascunsese Adela pe Ana.

A bătut ușor.

Adela a deschis speriată.

—Domnule… îmi pare rău… eu…

—Lasă asta —a spus el încet. Pentru prima dată fără răceală în glas.

Privirea lui s-a dus direct la pat.

Ana dormea.

Respira greu.

Fața îi era roșie de febră.

Matei s-a apropiat încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu strice ceva.

—De ce nu e la spital? —a întrebat.

Adela a înghițit în sec.

—Nu… nu am bani, domnule…

A fost o pauză scurtă.

Dar grea.

—În zece minute plecăm.

Adela a clipit, neînțelegând.

—La spital. Acum.

Nu era o întrebare.

Nu era o ofertă.

Era o hotărâre.

În mai puțin de un sfert de oră, mașina lui Matei gonea pe străzile goale ale orașului. Pentru prima dată după ani, nu mai mergea la vreo întâlnire de afaceri. Nu mai fugea de trecut.