…într-o noapte în care vântul bătea ca nebunul și ploaia lovea acoperișurile de tablă ca o tobă spartă, pământul a cedat.

Un zgomot surd, ca un tunet din adâncuri, a trezit tot satul. Oamenii au ieșit în prag, cu lămpile în mână, fără să înțeleagă ce se petrece.

La prima lumină, au văzut.

Drumul care lega valea de restul lumii dispăruse.

Un mal întreg de pământ o luase la vale, trăgând după el copaci, pietre și bucăți de drum. În locul lui rămăsese o rană adâncă, imposibil de trecut.

— Se repară… au zis unii.

— Vine primăria, vine cineva…

Dar zilele au trecut.

Și nu a venit nimeni.

Semnalul la telefon a căzut după câteva zile. Curentul s-a întrerupt. Magazinul satului s-a golit repede.

La început, oamenii nu s-au speriat.

— Avem ce ne trebuie, au zis.

Dar nu aveau.

După două săptămâni, lucrurile s-au schimbat.

Făina s-a terminat. Uleiul la fel. Cartofii puși deoparte au început să putrezească. Fructele dispăruseră de mult.

Foamea nu vine dintr-o dată.

Se strecoară.

Încet.

Copiii au început să plângă noaptea. Bătrânii tăceau tot mai mult. Oamenii deveneau nervoși, iritați, obosiți.

Și atunci, cineva a spus:

— Elena…

A fost o liniște grea.

Toți știau.

În aceeași zi, câțiva bărbați și femei au mers spre casa ei. N-au mai râs. N-au mai glumit.

Au bătut încet la ușă.

Elena le-a deschis.

Nu părea surprinsă.

Doar i-a privit, calmă.

— Am venit… a început unul dintre ei, dar nu și-a găsit cuvintele.

— Știu, a spus ea simplu.

I-a lăsat să intre.

Înăuntru, aerul mirosea a lemn și a mâncare uscată. Saci, borcane, legături atârnate peste tot. Era exact cum își aminteau… doar că acum nu mai părea exagerat.

Părea salvare.