La capătul firului s-a lăsat o tăcere grea.

Apoi am auzit respirația lui accelerată.

„Unde sunt banii?” a întrebat, mai încet acum, aproape implorând.

Am închis ochii și am lăsat sunetul aparatelor să mă liniștească. Pentru prima dată în zilele acelea, nu-mi mai era frică.

„În siguranță”, i-am răspuns simplu.

A început să vorbească repede. Că e o eroare. Că banca a blocat contul. Că notarul l-a sunat. Că nu poate retrage niciun leu. Că soldul arată aproape zero.

Aproape.

Pentru că, tehnic, avea dreptate.

Cu o lună înainte de operație, începuse să se poarte ciudat. Întrebări insistente despre acte. Despre conturi. Despre cât valorează apartamentul. Am pus totul pe seama stresului. Dar ceva în mine s-a strâns.

Eu cumpărasem apartamentul înainte să-l cunosc. Cu economii strânse ani la rând, cu rate plătite la timp, cu sacrificii. Era munca mea. Siguranța mea.