Dănuț simți cum i se strânge stomacul. Mâinile îi alunecară de pe volan, ude nu de ploaie, ci de rușinea care îl lovea din plin. Aceeași femeie care, cu zeci de ani în urmă, îl scosese din ghearele unui moment care putea deveni tragic, stătea acum în fața lui, udă leoarcă, tremurând, iar el tocmai o dăduse jos din autobuz pentru câțiva lei.

O clipă lungă și apăsătoare se lăsă între ei. Pasagerii priveau când la bătrână, când la șofer, ca și cum ar fi asistat la o dezvăluire pe care nimeni nu și-ar fi imaginat-o.

Femeia făcu un pas spre ușă, hotărâtă să coboare totuși, dar picioarele ei slăbite păreau să cedeze. Atunci, fără să mai gândească, Dănuț se ridică brusc în picioare.

— Stați! — strigă el, mai tare decât intenționa.

Autobuzul amuți complet.

Dănuț coborî din cabină și se apropie de ea cu pași apăsați, dar ochii îi erau umezi, nu furioși.

— Nu mergeți nicăieri. Vă rog… iertați-mă. Nu v-am recunoscut. Nu așa trebuia să vorbesc cu dumneavoastră.