Este revoltător cât de nedreaptă poate fi.

– Mama mea nu pleacă nicăieri! Tu ești cea care va ieși pe ușă, dacă e nevoie! – a izbucnit Andrei, urlând atât de tare încât părea că a uitat cui aparține, de fapt, apartamentul.

Elena stătea nemișcată lângă fereastră. Căldura sufocantă a lui iulie apăsa peste oraș ca o pătură grea. În curte, copiii alergau printre copaci, căutând petice de umbră unde să se adăpostească de arșiță.

– Eleno, unde mi-ai pus cămașa? – a strigat el din dormitor. – Pe cea în carouri!

– În dulap, pe umeraș – a răspuns ea fără să se întoarcă. – Sus, pe raftul de deasupra.

Andrei a apărut în pragul sufrageriei, încheindu-și nasturii. Era înalt, lat în umeri, cu palmele aspre, de om obișnuit cu munca fizică. Cândva, acele mâini îi dăduseră sentimentul de siguranță.

– Să nu uiți – a început el, potrivindu-și gulerul – mama vine în seara asta. Fă ordine cum trebuie. Data trecută a bombănit toată noaptea din cauza prafului.

Elena s-a întors încet spre el. În piept i se strânsese deja nodul acela familiar de iritare.

– Mama ta găsește mereu ceva de criticat – a spus ea calm, dar apăsat. – Odată ciorba a fost prea apoasă, altădată chiftelele prea sărate.

– Atunci fă-le mai bine – a replicat Andrei, ridicând din umeri, de parcă discutau despre vreme. – E femeie cu experiență, îți dă sfaturi. Tu, în schimb, te superi din orice.

Degetele Elenei s-au încleștat. Apartamentul acesta era doar al ei. Îl primise înainte să-l cunoască pe Andrei – două camere amenajate după gustul ei, renovate din economiile strânse ani la rând. Fiecare piesă de mobilier fusese aleasă cu grijă. Iar acum, de fiecare dată când venea Viorica Alexandrescu, muta lucrurile după bunul plac și îi explica unde „ar trebui” să stea fiecare obiect.

– Andrei, locuim în apartamentul meu – i-a reamintit ea, privindu-l direct. – Ar fi corect să ții cont de asta.

El s-a oprit brusc, cu mâna pe clanță.

– Ce vrei să insinuezi? – vocea i s-a întunecat. – Că eu sunt un străin aici?

– Vreau să spun că mama ta se poartă ca și cum ar fi stăpâna casei – a făcut un pas spre el Elena. – Iar tu o susții.

– Mama are grijă de noi! – s-a întors el complet către ea. – De familia ei! Și să nu uităm că a renunțat la locuința ei pentru fiul mai mic!

Un zâmbet amar i-a trecut Elenei pe buze. Povestea cu „sacrificiul pentru tânăra familie” o auzise de atâtea ori încât devenise obositoare.

– Acum doi ani i-a cedat garsoniera lui Mihai – a rostit ea rar. – Și asta îi dă dreptul să conducă în casa mea?

– În casa noastră! – a izbucnit Andrei. – Suntem căsătoriți!

– Cu salariul tău de treizeci de mii de lei am fi stat într-o chirie la periferie, într-o cutie de chibrituri – i-au scăpat vorbele înainte să le poată opri.

Chipul lui s-a înăsprit instantaneu. A făcut un pas înainte, dominând-o prin statură.

– Asta e, deci? Îmi reproșezi cât câștig? – vocea îi tremura de furie. – Că nu aduc destui bani?

– Nu e un reproș – și-a ridicat ea bărbia. – E realitatea. Mama ta stă în chirie pentru că i-a dat apartamentul lui Mihai. Iar acum vine aici să ne spună cum să trăim.

– Mihai chiar avea nevoie de ajutor! – s-a întors Andrei spre fereastră, gesticulând nervos. – E la început de drum, are o familie tânără, planuri serioase pentru viitor, iar cineva trebuie să-i susțină.