…Dar liniștea aceea nu avea să dureze la nesfârșit.

Au trecut aproape șapte ani de atunci. Copiii creșteau frumos, sănătoși, alergau prin curte printre găini și făceau gălăgie cât pentru tot satul. Eu munceam de dimineață până seara, iar Ana îmi era alături la fiecare pas.

Nu mai era femeia speriată din piață. Învățase să gătească, să pună murături pentru iarnă, să țină socoteala la bani. Strânsesem și noi ceva, cât să reparăm acoperișul și să mai cumpărăm un petic de pământ.

Satul, încet, tăcuse. Oamenii văzuseră că ne merge bine. Că nu murim de foame. Că suntem o familie ca toate celelalte.

Într-o dimineață de vară, pe când coseam iarba din spatele casei, am auzit un zgomot puternic de motoare. Nu era zgomot de tractor. Era altceva. Greu. Străin.

M-am oprit și am ridicat capul.