Pe ulița noastră prăfuită intrau, unul după altul, trei mașini negre, lucioase, cum nu mai văzusem decât la televizor. Geamuri fumurii, roți mari, șoferi îmbrăcați la costum.

Vecinii au ieșit imediat la porți. Copiii s-au oprit din joacă. Câinii au început să latre.

Mașinile s-au oprit chiar în fața casei noastre.

Inima mi-a început să bată nebunește. M-am gândit la datorii, la vreo încurcătură, la ceva ce poate nu știam.

Portiera primei mașini s-a deschis. A coborât un bărbat trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat impecabil. S-a uitat în jur, apoi privirea i s-a oprit pe Ana, care ieșise în prag cu șorțul legat la brâu.

Pentru o clipă, am văzut pe chipul ei ceva ce nu mai văzusem niciodată: teamă.

Bărbatul s-a apropiat și a rostit, cu voce tremurată:

— „Domnișoară Ana… în sfârșit v-am găsit.”

Satul a amuțit.

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

Atunci am aflat adevărul.

Ana nu fusese o simplă cerșetoare. Fusese fiica unui om de afaceri bogat din București. Cu ani în urmă, după moartea mamei ei, se certase cu tatăl și plecase de acasă. Refuzase averea, refuzase confortul, vrusese să trăiască pe cont propriu. Lucrurile însă scăpaseră de sub control. Ajunsese pe stradă.

Tatăl ei o căutase ani la rând.

Șoferii au deschis portbagajele. Au scos valize. Acte. Hârtii. Omul acela i-a spus clar: era moștenitoarea unei averi de milioane de lei. Case, terenuri, firme.

Vecinii priveau cu gura căscată.

Eu nu știam ce să spun. Mă uitam la Ana.

Ea s-a apropiat de mine. M-a luat de mână.

— „Mihai, eu n-am vrut niciodată banii lor. Tot ce am avut cu adevărat e aici.”

Și a arătat spre casă. Spre copii.

Tatăl ei a încercat să o convingă să plece. Să revină la viața „care i se cuvine”.

Ana a dat din cap.

— „Viața care mi se cuvine e cea pe care mi-am ales-o.”