Pragul
Tăcerea care urmează e grea, aproape palpabilă. Tomás rămâne cu servieta în mână, privirea lui alunecă de la Ángela la paturile aranjate, la jucăriile împrăștiate, la pereții pictați cu personaje vii. Inima îi bate în gât. Poți vedea cum calculul în mintea lui încearcă să lege fapte — absenţa soţiei lui, îndoiala, necunoscutul venit din partea unei străine.
Răspunsul unei femei obosite
Ángela, cu mâinile încă pline de praf fin de pe mobilier și cu ochii puțin roșii de la nopțile scurte, nu se clintise. Își ridică bărbia, își netezi uniforma modestă și răspunse cu o voce stinsă, dar hotărâtă:
— Domnule, eu nu le fac nimic rău copiilor dumneavoastră. Le-am dat supă și le-am schimbat pijamalele. Dorm liniștiți. Eu doar… am văzut că plângeau în cameră și am intrat.
Cuvintele ei sunau simple, sincere, dar în spatele lor se citea oboseala unei femei care știe să se descurce singură. Era ceva firesc în calmul ei — nu evitare, nu ipocrizie, doar realitate.
Fulgere în ochii lui Tomás
Tomás simte cum furia îi scade puțin, înlocuită de o avalanșă de alte emoții: teamă, vinovăție, îndoială. Memoriile celor din ultima săptămână îi trec prin cap: apelurile fără răspuns, hârtiile neterminate, promisiunile făcute și încălcate. Se vede pe el însuși ca pe o rotiță care a început să scârțâie și nu are un mecanic în preajmă.
După un moment, Tomás își strânse fălcile și înghiți greu. Cuvintele care ies sunt mai puțin aspre, dar nu mai puțin încărcate:
— De ce n-am fost sunat? De ce nu mi-ai spus că sunt treziți?
Ángela îi răspunse scurt:
— V-am sunat pe telefonul casei, domnule. Nu a răspuns nimeni. Și era frig în casă; am aprins soba și le-am acoperit pături. Am făcut ce trebuia să fac.
