Apoi s-a descoperit că femeia care stabilise întâlnirea cu ele nici măcar nu exista.
Folosise identitatea altei persoane.
Ancheta a stabilit că era vorba despre o schemă de fraudă.
Dar până atunci fiicele mele se aflau deja într-un alt spital.
Documentele lor s-au pierdut.
Iar una dintre ele, după traumatism, nu-și mai amintea aproape nimic.
Cealaltă își amintea numele, dar nu-și putea aminti adresa noastră.
Și cel mai incredibil lucru s-a întâmplat câteva luni mai târziu.
Una dintre surori și-a recăpătat treptat memoria și a început să o caute pe cealaltă.
S-au găsit una pe cealaltă.
Dar amândouă erau convinse că părinții lor muriseră, pentru că exact asta le spuseseră angajații instituției în care se aflau.
Noi le-am căutat tot timpul.
Iar ele au crezut tot timpul că nu mai avea pe cine să caute.
Când ne-am întâlnit în sfârșit, fiica mea cea mare avea patruzeci și opt de ani.
S-a uitat mult timp la mine și nu a putut rosti niciun cuvânt.
Apoi a scos din geantă o fotografie veche.
Era o fotografie a familiei noastre.
Aceeași fotografie pe care o făcuserăm în dimineața zilei absolvirii.
O păstrase în toți acești ani.
Și atunci am înțeles un lucru.
Nu ne-am pierdut unul de celălalt pentru că am încetat să ne căutăm.
Pur și simplu, timp de treizeci de ani, ne-am căutat unul pe celălalt în locuri diferite, fiecare crezând că celălalt nu se va mai întoarce niciodată.
