— Nu. Doar trădare.

A notat ceva.

— Atunci nu e nimic ilegal aici.

Tânărul agent m-a privit cu o urmă de respect.

— Vreți să depuneți plângere pentru hărțuire, dacă revine?

— Deocamdată nu.

Au plecat fără să mai spună nimic.

Când ușa s-a închis, am inspirat adânc. Genunchii mi-au tremurat. M-am așezat pe scări.

Abia atunci au venit lacrimile. Nu multe. Nu dramatice. Doar câteva, curate.

La prânz, telefonul a sunat. Un număr necunoscut.

— Clara, sunt eu. Trebuie să vorbim.

Vocea lui Ethan era panicată.

— Nu cred.

— N-am bani! Cardurile nu merg! Sunt în România deja, m-am întors!

— Felicitări.

— Rebeca m-a lăsat. A zis că sunt un dezastru.

Am închis.

În săptămânile următoare, viața s-a reașezat încet. Am vorbit cu un avocat. Am depus actele. Am mers la muncă. Am respirat.

Am descoperit că liniștea nu doare. Doare doar lipsa ei.

Am plătit ultima rată la casă. Am schimbat perdelele. Am zugrăvit dormitorul.

Într-o seară, stând pe balcon cu o cană de ceai, mi-am dat seama de ceva simplu: