Tăcerea din cameră era apăsătoare. Marina simțea că respirația i se oprește, că pereții se strâng asupra ei. Într-un colț al minții îi răsărea imaginea părinților ei de la țară, cum o învățaseră că familia înseamnă sprijin, nu jug. Îi răsunau în urechi vorbele mamei ei: „Casa se clădește pe încredere, nu pe datorii și minciuni.”

Și atunci a înțeles că trebuie să ia o hotărâre.

— Andrei, fie alegi să fim o familie, fie rămâi copilul mamei tale. Dar amândouă nu se poate, — spuse ea răspicat.

Bărbatul ridică privirea, dar nu scosese un cuvânt. Ochii lui spuneau totul: frică, vinovăție, neputință.

Marina își strânse umerii și se îndreptă spre dormitor. Își trase o geantă din dulap și începu să arunce lucrurile cele mai necesare. Fiecare haină pusă înăuntru era ca o lovitură în inimă. Dar simțea că altfel nu se putea.

Zinaida Petrovna urmărea scena cu un zâmbet satisfăcut, ca și cum reușise, ca și cum îl câștigase definitiv pe fiul ei.

— Vezi, Andrușa? Ea nu te merită. O femeie adevărată nu pleacă din casă, — rosti cu glas veninos.