La ora nouă fără zece am pus ibricul pe foc și am făcut cafea.

Nu pentru ei.

Pentru mine.

Casa mirosea a liniște. A ceva ce construisem cu greu și nu aveam de gând să mai pierd.

La zece fix, s-a auzit mașina oprind în față.

Nu m-am grăbit.

Am mai luat o gură de cafea și abia apoi am ieșit pe terasă.

Patricia a coborât prima, cu ochelari de soare și cu aerul acela de femeie care crede că totul i se cuvine. În spatele ei, tata. Mai mic, mai obosit decât îl știam.

Daniela butona telefonul, fără să ridice ochii.

— În sfârșit, a spus Patricia. Sper că ai pregătit casa.