Râsul lui s-a stins repede.

Nu pentru că i-a spus cineva ceva.

Ci pentru că a văzut în ochii mei că nu mai e loc de discuții.

Am făcut încă un pas spre el. Pietrișul scârțâia sub tălpi, iar vântul de la mare îmi bătea în față, rece.

Simțeam cum îmi pulsează sângele în tâmple.

„Ultima dată îți spun frumos,” am zis calm, dar apăsat. „Dă-mi cheile.”

Daniel și-a îndreptat spatele, încercând să pară sigur pe el. Dar mâna cu cheile nu mai era la fel de relaxată.

„Andrei, nu ești în poziția să—”

N-a apucat să termine.

Am întins mâna și i le-am smuls. Nu cu violență, dar suficient cât să înțeleagă că s-a terminat jocul.