Cu ani în urmă, înainte de Negru, înainte de rochii scumpe și mese luxoase, Clara fusese fiica unui om simplu, dar extrem de respectat: inginerul care descoperise un teren plin de resurse, cumpărat ulterior pe nimic prin interpuși.

Tatăl ei murise într-un „accident” suspect, iar proiectul ajunsese, ca prin minune, în mâinile familiei Negru.

Clara știa tot. Acte, semnături, transferuri. Știa nume, sume, date. Știa că imperiul lor era clădit pe furt.

Într-un birou modest dintr-un oraș de provincie, Clara a deschis un dosar gros, păstrat ani de zile într-un seif improvizat. L-a pus pe masă și a respirat adânc.

— De aici începem, a spus.

Lucrurile au pornit încet. O plângere. Apoi alta. O investigație redeschisă. Un jurnalist curios. Un procuror care nu mai avea nimic de pierdut.

Când primele articole serioase au apărut, Alexandru a râs.

— Minciuni. Disperare.

A râs până în ziua în care conturile i-au fost blocate.

Până în ziua în care procurorii i-au bătut la ușă.

Până în ziua în care doamna Beatrice, îmbrăcată elegant ca întotdeauna, a fost chemată la audieri.

Clara a urmărit totul de pe margine. Fără satisfacție ieftină. Doar cu un sentiment de dreptate târzie.

Într-o dimineață, s-a întors în oraș. Nu la vilă. Ci la notar.