Cuvintele au căzut greu.

Am aflat atunci că, de câteva luni, un grup de copii mai mari le terorizau pe cele mici în spatele sălii de sport. Le împingeau, le stropeau cu suc, le aruncau mâncarea pe haine. Uneori mai rău de atât. Le amenințau să nu spună nimic.

„Dacă spui acasă, o să fie și mai rău.”

Ana nu era singura.

Dar asta nu făcea să doară mai puțin.

— De ce nu ne-a spus? — am întrebat, cu vocea frântă.

Consiliera m-a privit blând.

— Pentru că le e rușine. Pentru că li se spune că e vina lor. Și pentru că primul instinct e să șteargă urmele. Să se prefacă că n-a fost nimic.

Mi-am amintit de zâmbetul ei forțat. De „îmi place să fiu curată”.

Nu voia să fie curată.

Voia să dispară ce i se întâmpla.

Când a ieșit de la ore și m-a văzut pe hol, a încremenit. În ochii ei a apărut frica. Nu frica de mine. Frica că am aflat.

Am îngenuncheat în fața ei.

— Ana, iubita mea… nu ești vinovată cu nimic.

Atât a fost nevoie.