— Revino-ți! — i-a prins brațul. — Unde vrei să mergem?

— Nu este problema mea — și-a smuls mâna din strânsoare. — Mergeți la Mihai.

— La Mihai nu e loc! — s-a auzit țipătul Vioricăi din sufragerie. — Are copil mic!

— Iar eu sunt aici! — a răspuns Elena, ieșind cu ambele genți pline.

Le-a lăsat lângă ușa de la intrare, apoi s-a întors după încălțăminte, după trusa de cosmetice a soacrei și după mărunțișurile de pe noptieră. Fiecare obiect era adăugat ca o concluzie tăcută.

— O să înnebunești singură! — a strigat Andrei, îmbrăcându-și haina în grabă. — O să ne implori să ne întoarcem!

Elena a deschis larg ușa, fără un cuvânt. Viorica Alexandrescu, cu ochii înlăcrimați, și-a adunat ultimele lucruri într-o sacoșă.

— Mai gândește-te, mamă — a murmurat ea. — Unde să mergem acum?

— Acolo unde ați trăit și fără mine — a răspuns Elena, calm.

Andrei a apucat geanta și a ieșit furtunos. În prag s-a întors o clipă; chipul îi era schimonosit de furie. Soacra a pășit ultima, încărcată de pungi. Din casa scării s-a auzit vocea ei ascuțită:

— Nerecunoscătoareo! Noi ți-am vrut doar binele!

Ușa s-a închis. Elena a răsucit cheia de două ori și a tras lanțul. Dincolo se auzeau pași grăbiți, ecoul vocilor, apoi trântitul liftului.

Și după aceea — liniște.

Sprijinită cu spatele de ușă, Elena și-a ascultat respirația. Pentru prima dată după multe luni, televizorul nu mai urla, iar canapeaua nu mai scârțâia sub greutatea Vioricăi.

A intrat în sufragerie și a mutat canapeaua la locul ei de odinioară. A întors televizorul, a adus ghivecele înapoi și le-a așezat pe pervaz, unul câte unul, ca și cum și-ar fi reasamblat viața.

În cele din urmă, s-a așezat și a luat în brațe albumul de fotografii salvat. A răsfoit paginile: serbări școlare, tortul cu cinci lumânări, absolvirea grădiniței.