Mintea îmi alerga în toate direcțiile. Maria? Soția mea de peste treizeci de ani? Femeia cu care am trecut prin lipsuri, prin boală, prin tot?

Nu avea sens.

Și totuși… tonul ei de mai devreme. Felul în care plecase. Răceala.

„Bunicule…” Sofia mi-a atins ușor umărul. „Mi-a fost frică.”

Am tras mașina pe dreapta, lângă o benzinărie.

Am închis motorul și am rămas câteva secunde în liniște.

Apoi am luat o decizie.

„Nu mergem acasă,” i-am spus. „Nu încă.”

Am intrat în benzinărie, am luat o cafea pe fugă și, fără să mă gândesc prea mult, am scos telefonul.

Am deschis aplicația de la bancă.

Soldul.

Mi s-a tăiat respirația.

Contul era aproape gol.

Din economiile noastre — peste 180.000 de lei — mai rămăseseră câteva sute.

Mâinile mi-au început să tremure.

Am verificat istoricul.

Transferuri făcute în ultimele zile. Sume mari. Conturi necunoscute.

Totul… pe numele meu.

Am simțit cum mi se face rău.

„Bunicule… ce s-a întâmplat?”

M-am întors spre Sofia. Nu puteam să o mint.

„Cineva a luat banii,” am spus încet.

„Bunica?”

Nu i-am răspuns.

Pentru că în momentul acela, telefonul meu a vibrat.

Un mesaj.

De la Maria.

„Sper că nu te-ai întors acasă încă.”

Am simțit cum îmi îngheață sângele.

Am deschis mesajul.