Robert a stat mult timp fără să spună nimic.
Restaurantul de lux, mesele elegante, contractul de milioane — toate deveniseră decor fără importanță. În fața lui nu mai era un băiat murdar, ci urma vie a greșelii lui.
S-a ridicat încet.
A făcut ceva ce nimeni nu-l văzuse vreodată făcând.
L-a îmbrățișat.
Emil a încremenit. Nu știa ce să facă cu brațele. Nu mai fusese îmbrățișat de ani de zile. Apoi, încet, s-a agățat de sacoul scump, cu degetele tremurând.
Robert plângea.
Nu discret. Nu reținut.
Plângea ca un om care a pierdut tot.
—Iartă-mă —a spus. —Pe tatăl tău nu mai pot… dar pe tine te rog să mă lași.
A fost pentru prima dată când Emil a simțit că nu mai e singur pe lume.
În aceeași seară, Robert a anulat toate întâlnirile. L-a luat pe băiat acasă. I-a cumpărat haine. L-a dus la doctor. A doua zi, a mers personal la cimitir.
A stat în fața mormântului lui Mihai mult timp.
—Fiule… am fost orb —a spus încet. —Dar n-am să mai fug.
Apoi a făcut ceva ce i-a schimbat viața.
