„Nu, Andrei. Doar atentă.”

A urmat o înjurătură înfundată. Apoi ton de apel.

În zilele următoare, n-a mai venit la spital.

Nici nu avea de ce.

Asistentele încă mă priveau cu milă. Dar eu începusem să mă ridic singură în capul oaselor. Infecția ceda. Corpul meu lupta. Și câștiga.

Când am fost externată, afară mirosea a primăvară. Bucureștiul era zgomotos, aglomerat, viu.

Am închiriat un apartament mic, aproape de parc. Simplu. Luminos.

Restul banilor i-am investit. O parte într-un mic centru de recuperare medicală, vis pe care îl aveam de ani de zile. O parte într-un fond de siguranță. Și o parte am donat-o secției unde am fost tratată.

Pentru că, uneori, salvarea nu vine de la cine te aștepți.

Divorțul s-a finalizat rapid. Fără partaj complicat. Fără procese lungi.

Nu mai avea ce să ceară.

Ultima dată când l-am văzut era pe holul tribunalului. Costumul nu mai părea la fel de bine croit. Privirea nu mai era sigură.

S-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.

Poate pentru că femeia care ieșea din clădire nu mai era cea care semnase tremurând pe un pat de spital.

Am trecut pe lângă el fără să mă opresc.

Afară, soarele bătea puternic.