Omul i-a spus că lemnele erau achitate dinainte și că ajungeau pentru toată iarna. A mai adăugat că patronul nu dorea mulțumiri directe, considerând totul o datorie veche. Mesajul lui fusese simplu: bunătatea se întoarce tocmai când crezi că a fost uitată. Felicia a încuviințat în tăcere.

Între timp, vecinii ieșeau încet din case, privind uimiți grămada de lemne din fața porții. Unii șușoteau, alții se întrebau cum fusese posibil, iar Felicia rămânea nemișcată, fără să încerce să explice nimănui.

Nu a mai fost în stare să spună nimic. Își ștergea doar lacrimile, iar privirea îi rămânea agățată de stiva de lemne ca de o minune coborâtă în prag.

Mai târziu, când ziua se lăsase pe seară, Felicia Dănescu s-a așezat lângă sobă și a aprins focul. Lemnul a trosnit blând, iar căldura a început să pătrundă în fiecare colț al casei pe care iernile o aspriseră ani la rând. Ținea în palme o tavă veche și gândul i-a fugit la gurabiile pe care le pregătea odinioară. Un zâmbet i-a luminat chipul, timid la început, apoi tot mai sigur, primul după mult timp.

În noaptea aceea, frigul nu i-a mai dat fiori. N-a mai numărat lemnele și nici nu s-a mai temut de lunile grele ce urmau. Știa că are destul, însă mai presus de toate avea o dovadă care îi încălzea sufletul: nimic din ce e făcut cu inimă curată nu se pierde.

A doua zi a hotărât să coacă gurabii. Nu din obligație, ci dintr-un impuls venit din adânc. Aroma lor s-a răspândit pe uliță, ca în vremurile de demult. Copiii vecinilor se opreau la poartă, atrași de miros, privind curioși.

Felicia Dănescu le-a împărțit dulciurile cu același zâmbet pe care îl purta cu două decenii în urmă. Nu i-a întrebat cine sunt sau de unde vin. Le-a spus doar să se încălzească și să mai treacă pe la ea. Atunci a simțit că cercul se închide.