Cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe șofer să oprească descărcarea și să ducă lemnele înapoi, convinsă că s-a produs o încurcătură. I-a întins banii pregătiți dinainte, explicând că aceea era toată suma de care dispunea. Atunci, bărbatul a făcut un gest calm, i-a refuzat banii și a rostit o frază care a trimis-o cu două decenii în urmă.

Șoferul a rămas nemișcat în fața ei, de parcă știa că are nevoie de câteva clipe ca să-și adune gândurile. I-a spus că livrarea nu era o greșeală și că nu trebuia să returneze nimic. Felicia Dănescu îl privea uluită, incapabilă să înțeleagă de ce cineva i-ar oferi mai mult decât plătise. Atunci, omul a scos o hârtie din buzunar și a început să-i transmită mesajul primit, explicând că patronul gaterului ținuse neapărat să-i amintească de o iarnă petrecută cu douăzeci de ani în urmă, o iarnă neobișnuit de rece, despre care urma să afle imediat mai mult.

Înainte ca el să apuce să mai spună ceva, a adăugat că, înainte de acea iarnă despre care amintea patronul, un copil obișnuia să apară des, înghețat până la oase, la poarta ei. În clipa aceea, Felicia Dănescu a simțit cum i se înmoaie genunchii și cum un fior îi urcă pe șira spinării.