Dar asta nu a fost tot.

Octavian a desființat contractul cu firma respectivă.

A înființat un departament intern.

Contracte clare. Opt ore reale. Salariu de 250 de lei pe zi. Ore suplimentare plătite.

Și o regulă nouă, scrisă simplu pe peretele din spate al biroului lui:

„Nimeni nu e prea mic ca să fie tratat cu respect.”

Fotoliul din piele a rămas acolo.

Dar nu mai era teritoriu interzis.

Într-o zi, Roxana a intrat în birou, nu ca femeie de serviciu, ci ca responsabilă de echipă.

Octavian era la telefon.

Ea a zâmbit și a spus simplu:

„Domnule Sălceanu, pot să stau jos două minute?”

El a ridicat privirea.

Și, pentru prima dată, a zâmbit și el.

„Te rog.”

Pentru că uneori nu e nevoie de o revoluție mare.