— Eu nu pot avea copii, spuse Andrei.
Pentru câteva secunde am fost convinsă că nu auzisem bine.
— Ce?
Andrei își șterse lacrimile cu dosul palmei.
— Cu doi ani înainte să te cunosc, am avut o problemă medicală. Am făcut investigații. Mi s-a spus că șansele mele de a avea un copil biologic erau extrem de mici.
M-am uitat la el.
Apoi la Doina.
Ea își coborâse privirea.
— Știai? am întrebat-o.
Nu răspunse.
— Știai?!
— Da, șopti ea.
Am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Șase ani.
Andrei încercă să se apropie.
Am ridicat mâna.
— Nu mă atinge.
S-a oprit.
— Șase ani am încercat să avem un copil. Șase ani am plâns în baie când venea menstruația. Șase ani am crezut că poate problema este la mine.
— Știu.
— Nu, nu știi!
Eva începu să plângă din camera alăturată.
Mama se duse imediat la ea.
Eu am rămas în prag.
— De ce nu mi-ai spus?
Andrei își acoperi fața.
— Pentru că mi-a fost rușine.
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
— Și când am rămas însărcinată?
— Am crezut că s-a întâmplat un miracol.
— Atunci de ce ai reacționat așa la spital?
Tăcere.
Doina îl privi.
— Spune-i tot.
Andrei trase aer adânc în piept.
— Pentru că Eva are ochii căprui.
Am rămas uitându-mă la el.
— Ce?
— Eu am ochii albaștri. Tu ai ochii albaștri. Mama mi-a spus mereu că…
— Oprește-te.
Nu-mi venea să cred.
— M-ai dat afară din casă cu un copil de două zile pentru că nu ți-a plăcut culoarea ochilor ei?
— Nu doar din cauza asta. Din cauza diagnosticului meu. Am intrat în panică. Am crezut că…
Nu reuși să termine.
— Spune cuvântul.
— Că m-ai înșelat.
Atunci am înțeles.
Nu era vorba despre Eva.
Nu fusese niciodată vorba despre ea.
Era vorba despre un secret pe care Andrei îl ascunsese ani întregi și despre faptul că, în loc să-l confrunte, preferase să transforme secretul lui într-o acuzație împotriva mea.
— Ieșiți.
— Te rog…
— Ieșiți din casa părinților mei.
Doina interveni:
— Trebuie să facem un test.
M-am întors spre ea.
— Ce ai spus?
— Un test de paternitate. Ca să lămurim totul.
Am privit-o câteva secunde.
— Voi m-ați aruncat în stradă după ce am născut, iar acum veniți aici să-mi cereți să demonstrez că nu mi-am înșelat soțul?
Doina începu să plângă.
— Am greșit.
— Da.
Am deschis ușa mai larg.
— Și acum plecați.
În seara aceea, mama s-a așezat lângă mine.
Eva dormea la pieptul meu.
— Ce vei face?
Nu știam.
Eram furioasă.
Umilită.
Dar exista o întrebare pe care trebuia să o lămuresc și eu.
Nu pentru Andrei.
Pentru fiica mea.
Pentru că, într-o zi, Eva avea dreptul să știe adevărul despre propria ei familie.
Am sunat medicul care ne urmărise înainte și în timpul sarcinii.
Am cerut o consultație.
Și acolo am aflat primul lucru pe care Andrei ar fi trebuit să-l înțeleagă înainte să ne distrugă familia:
„Șanse extrem de mici” nu însemna automat „imposibil”.
