Ambulanța a ajuns în câteva minute, deși mie mi s-au părut ore. Doi paramedici au intrat în fugă, au îndepărtat cu grijă mâinile mele de pe rana Camilei și au început să o stabilizeze. Unul dintre ei m-a întrebat ce s-a întâmplat.
Am răspuns fără să clipesc.
— Tatăl meu a lovit-o cu cureaua. Ea s-a speriat, a alunecat și s-a lovit la cap.
În spatele meu s-a făcut liniște. Câțiva invitați și-au plecat privirea. Alții au rămas nemișcați.
Tatăl meu a încercat să spună ceva.
— Exagerează. Am vrut doar să o sperii.
Andrei s-a întors spre el.
— Ai ridicat cureaua asupra unui copil de trei ani. Toată lumea a văzut.
Poliția a sosit aproape în același timp cu ambulanța. Un agent a început să discute separat cu fiecare persoană prezentă. Eu am urcat în ambulanță lângă Camila, iar Andrei a venit după noi cu mașina.
La spital, medicii au dus-o direct la investigații. Am rămas pe hol, cu hainele pătate de sânge, incapabilă să mă așez. Eram avocat. Știam procedurile. Știam ce înseamnă o declarație, un dosar penal, un certificat medico-legal. Dar în acele momente nu eram decât o mamă care își dorea să-și vadă copilul deschizând ochii.
După aproape o oră, medicul a ieșit.
— Are un traumatism cranian și va rămâne internată pentru supraveghere. Din fericire, nu este nevoie de operație în acest moment. Următoarele douăzeci și patru de ore sunt foarte importante.
Am simțit că îmi cedează genunchii. Andrei m-a prins înainte să cad.
În aceeași seară, un polițist a venit să ia declarația mea. Nu am ascuns nimic. Am povestit fiecare gest, fiecare cuvânt. La final, mi-a spus că mai mulți invitați confirmaseră versiunea mea și că existau inclusiv înregistrări făcute cu telefoanele.
Când mama m-a sunat, nu am vrut să răspund. Totuși, după câteva apeluri, am ridicat.
— Lucia, gândește-te bine ce faci. Îți distrugi tatăl.
— Nu eu l-am distrus. El a ales ce a făcut.
— Este totuși tatăl tău.
Am închis fără să mai spun nimic.
A doua zi, Camila a deschis ochii. M-a privit câteva secunde, apoi m-a întrebat cu voce stinsă:
— Mami… mergem acasă?
