Nu era rădăcină… și nici piatră.

Am lăsat lopata jos și am început să sap cu mâinile, încet, cu grijă. Pământul era umed și rece, intrându-mi sub unghii, dar nu-mi păsa. Inima îmi bătea atât de tare, încât îmi auzeam pulsul în urechi.

După câteva minute, de sub rădăcinile groase ale trandafirului a apărut colțul unei cutii metalice.

Era veche, ruginită pe margini, dar închisă bine. Pe capac, cineva lipise o bucată de bandă îngălbenită. Pe ea era scrisul bunicii.

„Pentru nepoata mea. Numai după un an.”

Am rămas nemișcată.

Pentru câteva clipe, nici măcar nu am putut respira.

Una dintre chiriașe, care mă privea de pe verandă, s-a apropiat încet.

„Aveți nevoie de ajutor?” m-a întrebat cu blândețe.

Am clătinat din cap, dar lacrimile îmi curgeau deja pe obraji.

Am deschis cutia cu greu. Înăuntru era o pungă groasă de plastic, legată cu grijă. În pungă se aflau câteva fotografii vechi, o scrisoare și un dosar.

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut scrisoarea.

„Draga mea,

Dacă citești asta, înseamnă că ai avut încredere în mine. Știam că sora mamei tale va încerca să ia casa. Știam și că va ascunde sau va distruge testamentul, dacă îl va găsi.

De aceea nu i-am lăsat adevărul la vedere.

În acest dosar se află copia legalizată a testamentului meu, actele de proprietate și dovada că locuința rămâne mamei tale și ție. Originalul se află la notarul Radu Ionescu, dar dacă nu l-ați găsit, aceste documente vă vor ajuta.

Să nu te temi. Am făcut totul corect.

Iar trandafirul… trandafirul trebuia să vă aducă înapoi acasă.”

Mi-am apăsat scrisoarea la piept și am izbucnit în plâns.

Nu era plânsul acela slab, de neputință, pe care îl cunoscusem în ziua în care am plecat din casă. Era altfel. Era plânsul cuiva care, după mult timp, simte că pământul nu îi mai fuge de sub picioare.

Bunica știuse.

Știuse tot.

Am dus documentele la mama în aceeași seară. Când a văzut scrisul bunicii, s-a așezat pe scaun și și-a acoperit gura cu palmele.

„Doamne…” a șoptit. „Mama chiar s-a gândit la toate.”

A doua zi am mers la notar.

Domnul Radu Ionescu era un bărbat în vârstă, cu ochelari subțiri și o privire obosită. Când i-am spus numele bunicii, a oftat lung și a scos un dosar dintr-un dulap încuiat.

„Vă așteptam,” a spus el. „Bunica dumneavoastră mi-a lăsat instrucțiuni clare. Mi-a spus că, dacă într-un an nu veniți, înseamnă că încă nu ați găsit trandafirul.”

A pus pe masă testamentul original.

Totul era acolo.

Casa fusese lăsată mamei și mie. Negru pe alb. Cu semnătură, martori, ștampilă.

Când mătușa mea a primit notificarea de la avocat, a venit val-vârtej la noi. Nu mai râdea. Nu mai avea vocea aceea rece și sigură. Era palidă și furioasă.

„Asta e o minciună!” a strigat. „Casa e a mea!”